Deci, da . Proiectul a început în luna octombrie. Oficial în data de 6, dar, acum că-mi ştiţi secretul, nu mă mai pot ascunde, de fapt ziua primei reţete a fost 5.10.2014
Am creat cu sârguinţă o pagină pe reţeaua de socializare unde am şi profilul personal. Am postat fotografia primei farfurii (MENIU INDIAN:Shami Kebap de miel cu sos de iaurt si mentă) însoţită de cea a originalului, am intitulat-o (pagina). " Flavia şi Gordon , proiect culinar". Am atenţionat lumea că este o simplă încercare gastronomică, şi am aşteptat reacţiile care nu au încetat să apară .
Ionuţ făcea mutre peste mutre, super deranjat fiind de faptul că iarăşi îi luasem telefonul pentru a mai fotografia o farfurie şi acum îl conectam la calculator pentru a o posta pe pagina personală cu farfurii.
Telefonul lui cu camera de 13.1 mpx nu are niciun termen de comparaţie cu chinezăria mea neascultătoare care, pe de-asupra, nu are mai mult de 1,3-2 (că să mă laud) mpx. Am încercat şi cu al meu, de multe ori am fost nevoită să fotografiez cu el ,căci fie nu era acasă fie dezvoltase un sistem inteligent de blocare al telefonului după care puteam să VREAU camera performantă , muream şi nu reuşeam să-l deblochez, dar farfuriile albastre erau verzi, mii de umbre, poze blurate sau cu "frame"peste "frame"...nu reuşeau decât să mă facă să plâng.
Mmmmda. După nici o ora, 30 de oameni apăsaseră butonul like. Niciodată nu m-aş fi aşteptat ca aşa ceva să prindă la 30 de oameni, mai ales că m-am lovit de reticenţă în primele 3 minute.
Primul mesaj a venit la mai puţin de o oră . Cristina îmi ura baftă ! A urmat Ionela şi Daniela. M-am bucurat foarte tare.
Acela a fost momentul în care Ionuţ a aflat de existenţa proiectului culinar. Cu ocazia asta m-am scutit de a auzi ,zile bune de-a rândul, "numai prostii ai în cap"
Gustând din primul preparat am conştientizat faptul că era infinit mai gustos decât aspectuos ceea ce, oarecum, mi-a dat curaj.
Era deja destul de târziu, afară întuneric beznă, în camera de lângă bucătărie agitaţie şi o dezordine cruntă. Batalionul de ursuleţi de plus din dotare tronau pe canapeaua de un roşu intens, iar în mijlocul covorului ce odată era crem ( acum săƒracul numai vopsea nu are pe el, şi asta doar pentru că Timeea nu o avusese la îndemna) un morman de haine pe care domnişoara de 3 ani, le folosea acum drept pat.
Am spăƒlat în grabă farfuria şi paharul în care pusesem sosul,şi am umplut-o cu tura a două de home made kebap peste care am turnat sos de iaurt cu mentă, am împachetat-o corespunzăƒtor şi am vârât-o în ghiozdanul soţului meu, care dimineaţă la ora 6.20 pleca, în stilul personal la muncă.
Şi cum nu mi-am dat seama când a trecut noaptea şi când ţiuitul insuportabil căruia el îi spune alarmă a început,nereuşind să mă odihnesc;anticipam o serie zdravănă de nervi, iminenţi de altfel. Nu doar că telefonul ţiuie de obicei la 5.45 şi până la 6 trebuie să stau mereu atentă căci dacă foşnetul canapelei nu se aude înseamnă că a adormit precum un purcel de lapte şi dus este până care ora 10 când îl trezeşte fiica-sa, ( da, dormim separat,el cu Timeea eu singură, şi asta datorită faptului că până a împlinit fetiţa un an eu nu am putut să dorm o singură noapte întreagă datorită ideii idiote ce mi se implementase în minte, aceea a sindromului morţii subite la sugar, când a împlinit minunata vârstă i-am expediat într-un alt pat decât al meu , sigură fiind de faptul că fetiţa va vrea lângă mami, dar extaziată în momentul în care am văzut că se completează reciproc şi dorm, efectiv că doi purcei sforăind fiecare în tonalitatea lui), ceea e înseamnă concediere, executare silită, mutaţie sub podul gării. Când începe să foşnească denotând trezire,îmi iau în primire pernuţa şi mă mut lângă Timeea ( eu dorm cu puiuţ peste perna mare, altfel am impresia mereu că-mi cade capul), sperând ca măcar în dimineaţa asta să fie mai sensibil şi să aibă milă de noi. Dar nu. De îndată ce se ridică din pat încep buşiturile, fâşâiturile, trosnetele şi înjurăturile printre dinţi. Timeea începe să se foiască, iar mie îmi vine să mă ridic şi să-l dau cu capul de un perete. De la spălatul banal pe dinţi şi până la momentul rotirii cheii în broască pe partea exterioară a uşii, şi coborâtul primelor două trepte totul este un buf, fâş, trosc. Nu mi-a fost dat să văd om care să se împiedice mai tare de el decât Ionuţ, dar cum zice tot românul " pe ăştia îi avem cu ăştia defilăm" ce pot face? Mă bucur că sunt numai 7 zile pe lună, dacă ar fi permanent, aş cere cămaşă albă cu mânici lungi ce se leagă la spate şi aş sta cuminte într-o cameră la fel de albă, zâmbind împlinită
VA URMA.....:-)!!!
.
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu